INTERVIU

Generalul Dan Voinea:

Judecătorului Gică Popa i s-a creat o atmosferă de renunţare la viaţă

(Continuare din numărul trecut)

Procurorul militar Dan Voinea şi judecătorul Gică Popa, cei doi magistraţi care au completat actele de reţinere a soţilor Ceauşescu, au stabilit faptele şi, în final, rechizitoriul în baza căruia cei doi arestaţi au fost condamnaţi la moarte, au fost asimilaţi de o parte din presa naţională, dar şi de presa internaţională cu călăii dictatorului şi a soţiei sale. Impactul procesului-mascaradă a fost unul nefavorabil României în contextul european. Judecătorul Gică Popa, ţinut într-o atmosferă de nesiguranţă, sub presiunea unor ştiri false şi provocări, cum că viaţa i-ar fi în pericol, a clacat. Cum a resimţit judecătorul Gică Popa povara procesului, cum a fost împins către gestul de suicid, precum şi trăirile procurorului Dan Voinea de atunci încoace, despre vinovaţi şi actul de Justiţie, în cele ce urmează.... 

Köveşi l-a scos pe Iliescu de sub urmărire...

Rep.: Aţi instrumentat dosarele „Revoluţia” şi mineriadele, prilej cu care aţi audiat şi personalităţi – miniştri, prim-miniştri, preşedinţi ai României, foşti şi actual... Ion Iliescu şi rolul său ?

D.V.: Am audiat atât în dosarul „Revoluţia”, cât şi în cel al mineriadelor. Am făcut dosare cu morţii de la mineriada din 13-15 iunie 1990... Vedeţi, eu am fost totdeauna rezervat... Eram în cunoştinţă de cauză asupra celor întâmplate acolo, la Târgovişte! Aşa am rămas la... Prestări servicii... Ca să fiu acuzat acum că am ţinut dosarele! Sunt singurul care am trimis dosare în Instanţă împotriva generalului Chiţac, ministru de Interne şi încă doi, tot cu funcţii... Dosarele vechi au stat în fişete pe la procurori şi ştiu şi pe unde. Abia în 2005 s-au dat înapoi. Pe Ion Iliescu l-am pus sub urmărire şi pentru represaliile din 13-15 iunie...

Rep.: În 23 octombrie 2008, procurorul general al României, Laura Codruţa Köveşi, a cerut revocarea dumneavoastră din funcţia de adjunct al şefului Secţiei Parchetelor Militare, motivând folosirea defectuoasă a resurselor umane ale secţiei. Ea v-a acuzat atunci de nefinalizarea nici după 18 ani a dosarelor revoluţiei şi mineriadelor... Ce sau cine anume v-a împiedicat să le finalizaţi?

D.V.: Köveşi l-a scos pe Iliescu de sub urmărire, pentru ”încălcarea procedurii, asta însemnând că nu am notat ora audierii - ceea ce nu era obligatoriu la acea dată şi nu i-am spus domnului Iliescu pentru ce este învinuit. Domnul Iliescu ştia de ce se află acolo, cât despre oră, abia în 2006 s-a cerut trecerea obligatoriu a orei de audiere pe un formular... Oamenii nu ştiu lucrurile astea... Ea a ieşit la televiziune, la o oră de maximă audienţă şi a criticat rezoluţia mea. Nu cred că în lumea asta vreun procuror general îşi permite aşa ceva... Nici nu avea dreptul! Rezoluţia unui procuror poate fi infirmată doar de cel imediat superior, ca să poţi ajunge în cele din urmă la procurorul general. Köveşi a făcut un abuz, a încălcat legea. Cu astfel de manifestări defilăm în faţa Europei?!

Rep.: Să vorbim  despre mineriade şi victimele lor – morţi, răniţi... Cine i-a chemat, se ştie... Cine sunt cei chemaţi să lupte împotriva manifestanţilor anticomunişti din Piaţa Universităţii? Locuitorii Văii Jiului poartă stigmatul mineriadelor. Ei şi copiii lor! Şi nu, în cele din urmă, întreaga zonă!

D.V.: Împotriva manifestanţilor anticomunişti din Piaţa Universităţii, în 13 iunie au fost instigaţi muncitori, mineri şi alte persoane din Valea Jiului, dar şi din alte zone: Filipeştii de Pădure, Alexandria, Slatina, Alba Iulia, Deva, Braşov, Giurgiu, Slobozia... care trebuiau să apere noua putere. Şi să împrăştie manifestanţii care ocupaseră Piaţa! Se ştie cum îi numise Ion Iliescu – golani! Cei veniţi din Alexandria au cerut să li se elibereze certificate de luptător la mineriadă, ca acelea  eliberate celor ce au luptat la Revoluţie, aceluiaşi FSN. 

Judecătorul Gică Popa... Prizonierul lui Stănculescu!

Rep.: V-aş ruga să revenim la evenimentele din decembrie’89... s-a spus că judecătorul Gică Popa a fost ajutat să se sinucidă…

D.V.: În ceea ce îl priveşte pe Gică Popa, este clar că actul de „suicid” a fost urmare a evenimentelor trăite de judecător în timpul procesului şi mai cred că a contribuit foarte mult mediul în care a fost ţinut – el a rămas, practic, prizonierul generalului Stănculescu, care  în loc să îl lase să plece acasă, l-a ţinut într-un birou la MapN, vecin cu al său. Tot timpul a fost ţinut sub presiunea unor ştiri false şi provocări, cum că viaţa i-ar fi în pericol. Aşa l-am perceput într-una din zilele în care am fost la MapN. M-a întrebat speriat şi stresat cum nu-l văzusem niciodată - „Ce mai este? Ce se mai aude?”- fapt ce m-a făcut să cred ce s-a întâmplat...Era şi sub pază. Un soldat înarmat era postat la uşa lui. Am fost surprins şi de altceva – în timp ce stăteam noi de vorbă, soldatul a cerut permisiunea să meargă să fumeze şi el sau să îşi ia o cafea, nu mai ştiu exact. Am văzut imediat un ofiţer care l-a abordat şi l-a dojenit că părăsise postul. Aşadar, judecătorului i s-a creat o atmosferă de renunţare la viaţă, la tot. El a greşit la un moment dat.

Rep.: În ce sens?

D.V.: După proces şi după execuţie, ne-au lăsat acolo, în câmp, pe Gică Popa şi pe mine. Stănculescu şi ceilalţi participanţi la proces au plecat cu un elicopter. Venisem cu două. Am întrebat pilotul ce se întâmplă şi când plecăm din câmp. Era supărat că avea o defecţiune la motor şi nu putea ridica elicopterul în aer. Cât discutam noi despre o modalitate de a pleca, a venit mecanicul să ne spună că a auzit în căşti nişte piloţi care survolau zona, vorbind cum că pe noi ne-ar fi capturat teroriştii şi elicopterul fusese doborât. Am convenit să riscăm şi să încercăm să zburăm la firul ierbii. Aşa am ajuns la stadionul mic Steaua. Ulterior, acel elicopter chiar a fost doborât. Am mers la clădirea de protocol a clubului. Cristian Ţopescu se învârtea pe acolo cu o cameră pe umăr şi a fost extrem de surprins să ne vadă. Am întrebat unde este generalul Stănculescu şi echipa. Mi-a deschis o uşă spre salonul de protocol. Erau toţi, cu masa întinsă, cu feţe de masă albe, imaculate, cu fripturi în faţă... mâncau, vorbeau ca şi când nimic nu s-ar fi întâmplat... Mi s-a făcut greaţă. Venisem, totuşi de la o execuţie... Stănculescu ne-a invitat să luăm loc la masă. Antrenorul secund de la Steaua, Troi, a insistat să nu plecăm, să rămânem la un pahar de vin. Gică Popa a rămas. Am plecat. Îmi stăruia în minte o întrebare – „asta e Revoluţia? Stănculescu e Revoluţia?” Am luat-o pe jos... Pe la Piaţa Moghioroş s-a tras după mine... m-am culcat la pământ, lângă o bordură... nici nu ştiu cât am stat acolo. Un copil a venit şi a pus mâna pe mine să vadă dacă sunt mort. Şi a început să ningă... M-am ridicat şi am luat-o printre blocuri. Aveam în minte imaginea lui Stănculescu, la masă, jucându-se cu un glonţ. Vrusese să îmi dea un TAB să mă ducă acasă, dar am refuzat. Doctorul Nichi Teodorescu s-a dus cu TAB-ul şi a fost împuşcat în picior...

Un proces normal nu putea fi judecat în condiţii anormale!

Rep.: Aţi fost asimilat împreună cu judecătorul Gică Popa cu călăii Ceauşeştilor... Cum aţi resimţit acest fapt?

D.V.: Eu m-am speriat pentru mine şi ai mei. Ei nu m-au acuzat! În seara aia mi-am luat familia şi am plecat în Şoseaua Olteniţii, la cumnată-mea. Am chemat-o şi pe mama. Am fost căutat în acea noapte, pe la orele 1.00 – 2.00, întâi acasă şi apoi la mama. Ne-au spus vecinii. Vreo două săptămâni am stat la cumnata mea. Popa Gică a suportat mai greu. Era şi mai în vârstă ca mine... Şi apoi, am hotărât că trebuie să spunem ce am făcut. Am vorbit cu un ziarist – Domenico. Le-am zis tuturor: „Spuneţi fiecare cum am ajuns la Târgovişte! După ce scrie, nu o să se mai întâmple nimic.”

Rep.: Ion Cristoiu sugera într-un editorial sau, chiar îndemna, în ceea ce vă priveşte, la mai mult... Cum aţi primit l-aţi perceput?

D.V.: Editorialul pe care l-a scris Cristoiu pentru mine a fost, probabil, cel mai mare pe care l-a scris vreodată. Plin de ură la adresa mea şi de compasiune la adresa lui Ceauşescu! A fost, cred, un articol comandat de foştii lui colegi şi prieteni comunişti. Spun acest lucru pentru că procesul Ceauşescu a devenit ţintă ori de câte ori se apropie aniversarea Revoluţiei, încercându-se astfel, prin critica împotriva judecăţii să se acrediteze ideea că s-a făcut un act de injustiţie, ca şi cum ei nu ar fi fost vinovaţi pentru toate relele suferite de poporul român. În fiecare an, se evită în mod brutal interviurile cu victimele comunismului ale aparatului de represiune comunist. N-am fost prea mult afectat de acele afirmaţii gratuite vizavi de mine şi Gică Popa, venind de la un om care a profitat şi îşi datorează înregimentarea cu condeiul la totalitarismul pe care tocmai îl înlăturasem sau credeam că l-am înlăturat odată cu dictatorul. Faptul că m-a criticat înseamnă că acuzaţiile mele publice din acel proces judecat în condiţii anormale şi „mutilat” din punct de vedere procedural (lucru cu care nu am fost de acord), şi-a produs efectul. Spun că nu am fost de acord cu modul în care s-au petrecut lucrurile în acea zi de judecată pentru că cu noi nu a discutat nimeni că vor fi ucişi în acea zi, după proces. Gică Popa şi cu mine mersesem să începem procesul, iar la termenele ulterioare să fie administrate probe cu martori şi alte probe care să demaşte crimele şi infracţiunile reţinute în rechizitoriu. Cum am mai spus, această grabă în judecată a fost hotărâtă de generalul Stănculescu şi a legitimat noua putere politică.

Rep.: Impactul procesului-mascaradă, cum a fost numit de occidentali, urmat de cel al mineriadelor a fost total nefavorabil Românei în context european. Iar numele Dan Voinea se leagă de cele două evenimente! Cum resimţiţi această responsabilitate?

D.V.: Comentariile au fost pro şi contra. Cel puţin în străinătate, mulţi au spus că a fost o mascaradă. Pentru români a fost un lucru bun! Acoliţii lui Ceauşescu au numit ceea ce a fost la Târgovişte, o judecată greşită şi un păcat pentru ziua de Crăciun. Cum românii nu mai aveau Crăciun demult şi erau pedepsiţi şi pentru mersul la biserică, rămân cu inima împăcată că am făcut un lucru bun, că i-am scăpat de un mare păcătos şi că un proces normal nu putea fi judecat în condiţii anormale. Spun cele de mai sus, pentru că în realitate, procesul lui Ceauşescu nu s-ar fi judecat niciodată în condiţii  normale, deoarece judecându-l pe el, trebuia să demascăm crimele comunismului, ceea ce nu s-a făcut de către reprezentanţii Justiţiei până în prezent. Astfel că a trebuit să ne gândim care e mai mare ilegalitatea şi ce e mai monstruos – să acuzi un dictator pe o procedură incompletă sau să nu faci dreptate celor aproape 8000 de victime, din care 1675 de morţi de la Revoluţie şi aproape un milion de victime ai aparatului de represiune comunist?!

Suferinţa nu se prescrie!

Rep.: Vi s-a reproşat că tărăgănaţi găsirea vinovaţilor... L-aţi pus sub urmărire pe Ion Iliescu şi în dosarul „Revoluţia”, şi pentru mineriade. Cum se face, totuşi, cum explicaţi că până acum nu a dat seamă pentru tot ceea ce a provocat şi pentru care, de fapt, este responsabil?

D.V.: Nu am apucat să îl trimit pe Ion Iliescu în judecată, cu toate că  l-am pus sub urmărire în dosarul „Revoluţia”, pentru că a apărut Decizia Curţii Constituţionale prin care s-a interzis ca un procuror militar să se ocupe de fapte comise de civili şi dosarul a fost declinat către colegii din cadrul parchetelor de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Dosarele le-am trimis în Instanţă din 2000 şi mi-au fost înapoiate în 2005, în tot acest timp zăcând în sertarele altora.

Rep.: Care ar fi şansa unei reconcilieri naţionale?

D.V.: Reconcilierea naţională nu se poate face fără dreptate victimelor, întrucât suferinţa nu se prescrie! Iar crimele nu se iartă în mod mecanic pentru un cuvânt de scuză politică, rostită de un robot politic!

Rep.: V-aţi pensionat în urmă cu aproape un an şi v-aţi retras în Gorj. Aţi mai avut o tentativă de revenire în noiembrie, dar nefinalizată. V-am regăsit în Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului din România... Pe termen lung?

D.V.: M-am oferit să îi ajut pe colegii din Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului cu un „tablou” al evenimentelor din decembrie 1989. Procesul comunismului este un proiect pentru că până acum acest lucru nu s-a realizat de către organele de Justiţie, în instanţă nu au ajuns, aşa cum ar fi fost normal şi firesc aceste cauze. Cert este că regimul comunist de care ne-am despărţit în decembrie 1989 a venit la putere prin crimă. Comuniştii erau oameni fără bani, iar în momentul în care au venit la putere, primul lucru pe care l-au făcut a fost să pună mâna pe averea celor care au muncit să o facă, au naţionalizat băncile, uzinele, fabricile. Acest lucru se întâmplă şi astăzi, pentru că aceiaşi comunişti de care se pare că nu ne-am despărţit în decembrie 1989,  încearcă să se privatizeze pe bunurile pe care le-au luat atunci când au venit la putere. De fapt, nu sunt aceeaşi comunişti, sunt copiii lor!... Moralitatea care a caracterizat poporul român trebuie să îşi ducă misiunea până la capăt pentru a pedepsi crima. Justiţia, până în prezent, nu făcut-o pentru că nu a vrut. Celelalte state est europene au făcut-o. Nu au vrut miniştrii de Justiţie şi procurorii generali, care s-au opus permanent. Dopul a fost la Parchet !

A consemnat Andra DUMITRESCU