PSD, punct şi de la capăt!
Fără îndoială, alegerea lui Victor Ponta în fruntea Partidului Social Democrat reprezintă un moment de importanţă majoră în istoria acestei formaţiuni politice. În primul rând pentru că, după douăzeci de ani, partidul se leapădă public de sorgintea sa comunistă, noul lider nefiind nici măcar simplu membru PCR. De aici încolo stânga românească devine una de tip modern fără a mai purta din amonte stigmatul legăturilor cu sistemul totalitar. Am anticipat cu destulă circumspecţie, şansele lui Ponta şi, după cum s-a văzut, scorul final a fost unul destul de strâns. Retragerea din cursă a unor candidaţi de complezenţă s-a dovedit a fi până la urmă un scenariu bine calculat, obiectivul fiind reprezentat de direcţionarea votului spre Victor Ponta. Nu sunt sigur că Mitrea şi Mazăre au vrut mai mult să fie Ponta preşedinte decât să nu mai fie Mircea Geoană. Complet neinspirat, Cristian Diaconescu a încercat să contrabalanseze mişcarea, direcţionându-şi acţiunea spre cel care la vremea desfăşurării congresului era încă şef de partid. Nu i-am putut înţelege niciodată pe cei care au văzut în Diaconescu o soluţie. Nimic nu îl recomandă în a ocupa o poziţie de lider, este şi mai şters ca Geoană, iar discursul său cu mult mai slab. Acum s-a dovedit şi lipsit de inspiraţie, alegând prost într-un moment în care era limpede că merge împotriva valului. Dacă fostul preşedinte s-a arătat, de data aceasta, extrem de reţinut şi fair-play la sfârşitul competiţiei, incultul său locotenent Vanghelie a rămas la fel de penibil, chiar şi a doua zi când, deşi îşi pierduse complet pigmentul, încerca să fie ironic. Am convingerea că va fi pus repede la punct, Ponta fiind mai curând dispus să conducă partidul după modelul Năstase, cu mână de fier adică, decât să facă unele concesii celor care nu se subordonează. Vreme acestora a trecut şi, în mod cert, altul va fi comportamentul lor politic. Fermitatea trebuie însă aplicată cu mare abilitate pentru că există riscul unor rupturi şi plecări din partid care, până la urmă, sunt de preferat unei brambureli şi organizări pe bisericuţe aşa cum s-a întâmplat în ultimii ani. Veţi vedea că victoria lui Ponta va reprezenta un câştig nu doar pentru PSD, dar şi pentru politica românească. Principalul partid de opoziţie slăbise atât de vizibil tocmai pentru că avea un lider slab. Învins în alegeri de Băsescu, Mircea Geoană transferase propria înfrângere partidului, care începuse să meargă în jos ori, în condiţiile în care PD-L monopolizează politic întreaga ţară şi toate structurile ei, se impune ca opoziţia să fie foarte puternică. Victor Ponta o poate reconstrui, Geoană în niciun caz. Treaba asta nu cade deloc bine nici lui Traian Băsescu şi, evident, nici marionetei sale Emil Boc. Probabil, următoarea mutare a preşedintelui României va fi schimbarea primului-ministru şi a cabinetului său. Prestaţia penibilă este evidentă şi de aici încolo va fi taxată cu orice prilej. Cred că nici Crin Antonescu nu este foarte încântat de faptul că la PDS s-a produs schimbarea, având pentru următoarele alegeri prezidenţiale un contracandidat pe măsură, pentru că noul şef PSD are şanse reale ca peste cinci ani să devină preşedintele României. Cel puţin, aşa cum stau lucrurile acum, cam aceştia ar fi protagoniştii unei astfel de bătălii electorale, democrat-liberalii neavând în momentul de faţă o persoană cu suficiente calităţi care să o recomande pentru aşa ceva. Luând în calcul toate datele problemei vom vedea că Victor Ponta se va arăta destul de incomod nu doar pentru opozanţii săi din celelalte partide, dar şi pentru baronii politici din propriul partid. Este normal să ne întrebăm ce va însemna însă alegerea sa ca preşedinte pentru Gorj, mai ales în condiţiile în care prestaţia sa ca deputat pentru această zonă este de-a dreptul lamentabilă. Aici au întru totul dreptate adversarii săi locali cu care, începând de duminică, nu se mai află pe acelaşi palier al polemicii. Opiniile liderilor de organizaţii judeţene ale partidelor politice dovedesc că aceştia se arată iritaţi de succesul lui Victor Ponta, Morega şi Fugaru făcând profunde incursiuni în penibil. Unora cred că din lipsă de subiecte presa le acordă o importanţă exagerată. Dintre toţi se detaşează Ionel Manţog, care deşi este duşman declarat al şefului PSD, recunoaşte că pentru acest partid s-a produs o schimbare importantă şi proaspătul ales trebuie să fie avut ceva merite ca să ocupe funcţia de preşedinte. Nu-l pot însă uita pe Marcel Hoară, cel numit de către colegul Cosmin Pigui „mascotă”. Nu cred că a găsit cel mai potrivit termen pentru că mascota este ceva reprezentativ, fiind în mod obligatoriu simpatică. Hoară nu este decât un papagal jalnic care se autojumuleşte în public. Am impresia că cei de la PD-L îl lase să croncăne pe toate posturile de televiziune nu pentru că ar avea nevoie de imagine (nici nu poate fi vorba de aşa ceva), ci pentru că vor să îl facă de râs. Papagalul nici măcar moţat nu este, indiferent de cât „de firmă” ar fi penele pe care şi le cumpără de la cele mai scumpe magazine (o să vă povestesc cândva ce a păţit Ionel Manţog când a vrut să îşi cumpere costum de la un magazin de la care se îmbracă Hoară). Hilarul personaj s-a gândit că ar fi bine să se lege de faptul că Ponta ar fi fost subalternul lui Năstase, uitând că ar trebui să îşi cureţe mai des ciocul după ce-l pupă (bănuiţi unde) pe Manţog, ca să îl ţină în funcţii pe care nici nu le-a visat şi nici nu le merită. Evident că Ponta are destule defecte, aroganţa şi un anume infantilism comportamental fiind doar două dintre ele, însă băieţaşii de felul acesta trebuie să înţeleagă că uneori politica seamănă cu fotbalul şi dacă joci la nivelul Ligii a-III-a nu prea ai dreptul să vorbeşti de cei ale căror meciuri sunt transmise la televizor, chiar dacă plăteşti ca să apari şi tu pe sticlă, pe post de chibiţ spunând tot felul de tâmpenii. E greu totuşi, dacă eşti papagal, să-ţi vezi lungul ciocului.
Sorin CALUGARITA
