Generalul Voinea despre Carlos Şacalul

Ilich Ramirez Sanchez. Este cunoscut întregii lumi drept Carlos Şacalul sau omul cu o mie de feţe, cel care a reinventat terorismul internaţional, perfecţionându-l în cele mai mici detalii. Mai bine de un sfert de secol, a fost, cu foarte puţine excepţii, inamicul numărul unu al serviciilor de informaţii. Sub diverse înfăţişări, graţie măiestriei sale în arta deghizării, Carlos Şacalul a dat lovituri fulgerătoare în cele mai neaşteptate locuri ale planetei, influenţând politica secretă a sfârşitului de veac şi fiind personajul principal în orice atac terorist de anvergură...

Ilich Ramirez Sanchez, alias Carlos Şacalul, a marcat o perioadă de o violenţă pe care istoria nu a mai cunoscut-o până atunci. De la el, încoace, doar Osama Bin Laden a readus terorismul internaţional la asemenea dimensiuni.

Nicolae Ceauşescu a „bătut palma” cu Carlos Şacalul pentru uciderea generalului Pacepa, precum şi a unor nume importante ale disidenţei româneşti din străinătate. Potrivit dosarelor secrete ale Securităţii din România, s-au oferit importante sume de bani celui mai temut asasin al momentului pentru atacul asupra postului de radio Europa Liberă. Procurorul militar, generalul Dan Voinea, aflat în momentul de faţă la Congresul pentru Victimele Comunismului ce se desfăşoară zilele acestea la Praga, a investigat şi studiat crimele temutului terorist.

De la studentul eminent, la războinicul Carlos

Ilich Ramirez Sanchez s-a născut într-o familie de intelectuali, pe 12 octombrie 1949, în Caracas – Venezuela. Tatăl, un cunoscut avocat venezuelean, a fost unul dintre adepţii înfocaţi ai doctrinei marxist-leniniste. Astfel a primit copilul numele Ilich, fraţii săi fiind Vladimir şi Lenin, în memoria promotorului comunismului din Rusia. Ilich avea să fie înscris încă de la vârsta de 10 ani în organizaţia de tineret a Partidului Comunist din Venezuela, iar şapte ani mai târziu, se antrena la Camp Matanzas, Cuba – pentru a deveni un adevărat luptător de guerillă. În urma divorţului părinţilor săi, va pleca în Marea Britanie, unde va frecventa cu brio cursurile Colegiului Stafford din Kensington şi apoi ale Institutului de Ştiinte Economice din Londra, oferindu-i-se posibilitatea de a-şi continua studiile la Sorbona. Spre surprinderea tuturor, refuză prestigioasa universitate în favoarea nou înfiinţatei universităţi moscovite « Patrice Lumumba ».

Generalul Dan Voinea, unul dintre cei ce i-au studiat biografia fiind, spune, printre altele : « Ilich Ramirez a ales susţinerea cauzei palestiniene în defavoarea celei comuniste şi, totodată, se pare că fost racolat de agenţii KGB. De fapt, în 1969, tânărul venezuelean este exclus din rândul partidului comunist din ţara sa natală, după ce susţinuse un grup rebel, ostil autorităţilor de la acea vreme. Un an mai târziu, în 1970, Sanchez este exmatriculat şi de la Universitatea Patrice Lumumba ca urmare a alinierii sale la un miting al studenţilor arabi, miting considerat antisovietic de către guvernul URSS. Tot la Moscova, Ilich intră în contact cu studenţii palestinieni şi îmbrăţişează rapid cauza acestora de creare a unui stat independent în Fâşia Gaza. Anul 1970, îl găseşte pe Ramirez la Amman, în Iordania, acolo unde călătorise pentru a se putea înrola în rândurile Frontului Popular pentru Eliberarea Palestinei (PFLP), o mişcare cunoscută de altfel pentru înclinaţiile ei marxist-leniniste. În urma acestei înregimentări voluntare, sud-americanul primeşte şi numele de războinic ce avea să îl facă celebru... Carlos. »

Teroristul numărul unu al seculului XX

Timp de doi ani nu intreprinde nimic. Revine la Londra şi culege informaţii despre evreii de marcă ai locului, de pe urma cărora ar fi putut profita în cazul unor răpiri şi sechestrări de persoane pe care organizaţia palestiniană ar fi cerut-o. Şarmul indiscutabil şi cultura sa vastă l-au adus permanent în companii selecte, preponderent feminine. Putea aborda orice discuţie cu uşurinţă,  indiferent de temă. Carlos îşi cultiva pasiunea pentru femei şi graţie favorurilor sexuale reuşea să obţină informaţii la care, altfel, nu ar fi avut acces.

În 30 decembrie 1973, dă prima sa lovitură, despre care există informaţii sigure. Marea Britanie se afla în plină criză energetica, urmare a embargoului arab. Activităţile industriale, iluminatul stradal, totul era restricţionat. Cu faţa acoperită pe jumătate de un fular, Carlos se deplasa alene pe o stradă slab luminată, fără să atragă atenţia asupra sa. S-a oprit şi a sunat la reşedinţa lui Joseph Sieff, vice-preşedintele Federaţiei Sioniste Britanice ce răspundea de strângerea fondurilor pentru activităţile caritabile din Israel. În mai puţin de un minut, Sieff a fost împuşcat în faţă de la mică distanţă. Victima avea să supravieţuiască, însă cu oasele feţei zdrobite, iar acesta avea să fie doar începutul unui lung şir de activităţi teroriste de o atrocitate fără precedent. Totodată, atacul asupra lui Sieff îl va aduce şi în atenţia serviciilor secrete.

Unele surse l-au indicat drept autor al unui atac cu grenade asupra unei bănci israeliene din Londra, precum şi al unui atentat cu maşină capcană asupra unei redacţii din Paris desfăşurate cu un an înainte. Dar neconfirmate!

« Modul sau de actiune, acela de a se apropia calm de victime si de a lansa atacuri de la mica distanta, vădea curajul nebunesc şi sângele rece al unui om care nu se temea de moarte. Pe scena lumii apăruse un nou tip de terorist. » Astfel este caracterizat, într-o epocă în care intreprinde o serie de atacuri teroriste cu maşini capcană sau cu grenade asupra unor locaţii pariziene, fie sedii ale unor publicaţii, fie asupra unor restaurante unde se aflau oficialităţi israeliene. Carlos călătoreşte în toată lumea, folosind acte şi cărţi de credit false, dejucând constant încercările serviciilor secrete de a-l captura. Stăpâneşte arta deghizării, îşi asumă identităţi fictive sub diverse înfăţişări. În iunie 1975, se pare că, în sfârşit, va fi prins. Omul său de legătură fusese arestat şi dezvăluise ascunzătoarea teroristului venezuelean. Atacul asupra acestuia s-a soldat cu un eşec. Împuşcă doi detectivi şi reuşeşte să fugă, părăsind Franţa în aceeaşi zi. Printre lucrurile sale, părăsite în grabă, poliţiştii urmau să descopere volumul lui Frederick Forsyth « Ziua Şacalului ». Presa britanică avea să adauge numelui de războinic Carlos...  porecla « Şacalul » !

Atacul de la Viena asupra sediului OPEC

Generalul Dan Voinea a cercetat şi a publicat în « Revista de criminalistică » numeroase studii despre cazul teroristului Carlos, referindu-se la tehnica portretului vorbit în identificarea teroristului, sau la identităţile Şacalului. În « Dosarul Carlos – Radiografia atacului de la Viena » analizează cel mai mare succes al teroristului – atacul asupra sediului OPEC (Organizaţia Ţărilor Exportatoare de Petrol) din capitala austriacă. « La data de 20 decembrie 1975, Carlos Şacalul, alături de un commando format din şase membri, ucide trei agenţi de pază şi pătrunde în sediul OPEC, acolo unde ia 70 de ostatici, printre aceştia numărându-se nu mai puţin de 11 miniştri. Nepregătite pentru astfel de situaţii de criză, autorităţile austriece negociază timp de două zile cu atentatorii şi, după ce sunt nevoite să dea citire la radio şi televiziune, din două în două ore, unui comunicat în care erau subliniate „virtuţile” cauzei palestiniene, îi oferă Şacalului un avion de pasageri cu care acesta zboară, alături de ostatici, până la Bagdad. Ulterior, piloţii au fost forţaţi să se îndrepte cu o parte dintre victime către Tripoli şi, apoi, spre Algeria unde, de altfel, teroriştii aveau să primească azil. »

Carlos intră în conflict deschis cu oficialii organizaţiei palestiniene, în urma refuzului său de a ucide doi ostatici – ministrul iranian al finanţelor, Jamshid Amuzgar, şi ministrul saudit al petrolului, Ahmed Zaki Yamani. Frontului Popular pentru Eliberarea Palestinei îl exclude pentru totdeauna din rândurile sale. Numai că refuzul său de a-i ucide pe cei doi ostatici nu a fost unul gratuit – recompensa primită, din partea unei persoane sau a unei organizaţii al cărei nume a rămas necunoscut, a fost imensă, cifrându-se undeva, între 20 şi 50 de milioane de dolari.

Prinzând gustul banilor, Carlos Şacalul îşi începe cariera de terorist internaţional pe cont propriu. În 1979 se căsătoreşte cu Magdalena Kopp, o tânără provincială de origine germană. Aceasta este arestată în urma atacului eşuat asupra centralei nucleare Superphenix din Franţa. Pentru eliberarea sa, Carlos duce un zadarnic război personal cu autorităţile franceze. Scrisorile capcană către oficiali, atacul cu grenade din Centrul cultural francez din Berlin, soldat cu moartea unei persoane şi rănirea altor 22, urmate de aruncarea în aer a două trenuri de mare viteză – revendicate de Carlos – toate sunt zadarnice. Magdalena Kopp rămâne după gratii. Mariajul lui Carlos se sfârşeşte după 13 ani. Agenţii secreţi din toată lumea sunt pe urmele sale. Refugiul îl găseşte în ţările blocului comunist, unde îşi plănuieşte viitoarele lovituri. Devenind asasin plătit, Şacalul execută atentate la comandă. Printre clienţi se numără lideri ai lumii arabe, dar şi din ţările comuniste. « Există dovezi că rebelul ar fi plănuit chiar asasinarea preşedintelui american Ronald Reagan, contra sumei de 100 de milioane de dolari, bani veniţi din partea preşedintelui libian, Muammar Abu Minyar al-Gaddafi. »

Prin Arrafat, la Ceauşescu

Cum a ajuns Carlos Şacalul să îi facă servicii lui Nicolae Ceauşescu, ne dezvăluie generalul Dan Voinea : « Ilich Ramirez Sanchez a ajuns, în baza unor legături de ajutor reciproc, prin Arrafat, să îi facă unele servicii şi dictatorului Nicolae Ceauşescu. Astfel, Şacalul l-a sprijinit în lichidarea unor opozanţi politici prin intermediul grupului “ Separat “ care număra aproximativ 100 de membri şi care avea legaturi  cu “ Brigăzile roşii “ şi cu organizaţia separatistă “ ETA “, în sensul că se ajutau cu bani şi schimb de informaţii. Printre acţiunile remunerate de Ceauşescu se numără atacul asupra postului Europa liberă, din 1981. Într-un hotel din Praga, trei ofiţeri de securitate români îi ofereau Şacalului un milion de dolari. Acesta a acceptat să pună o bombă la redacţia Europei libere, în clădirea aflată în Parcul. Central din Munchen. Atacul s-a soldat cu importante distrugeri materiale. Ziariştii erau permanent hărţuiţi şi ameninţaţi, întucât s-au desfăşurat şi atacuri directe asupra lor. Însuşi directorul Georgescu a fost tăiat cu cuţitul. »

Dintr-o întâmplare s-a aflat, în final, de implicarea Securităţii româneşti şi a lui Nicolae Ceauşescu. « La atacul asupra postului de radio, Şacalul l-a folosit pe un oarecare Weinrch, din fostul RDG. Acesta a făcut recunoaşterea loculu, planul de atac, ocupându-se inclusiv de procurarea de armament şi explozibil din România. Acţiunea teroristă a rămas nedescoperită până în 1989. În arhivele STASI, au fost găsite documente legate de acest atentat. Primiii care au cercetat cazul au fost cei din Procuratura germană, pentru că dosarul figura cu AN (autor necunoscut). Ei au efectuat audieri în România, ridicări de documente... Dosarul a fost trimis la Instanţă, au urmat şi alte cercetări ale procuraturilor din Franţa şi Elveţia care aveau atentate puse la cale de Carlos, dar cu AN. Toţi s-au documentat după 1989 şi la autorităţile judiciare din România. Singurii care nu au finalizat trimiterea în judecată nici până acum, au fost autorităţile din România... » Nicolae Pleşiţă, fost şef al DIE, omul care l-a angajat pe Carlos Şacalul pentru a lichida oponenţi ai regimului Ceauşescu, a scapat... « Problema a apărut în momentul în care s-a impus anchetarea lui Tudor Postelnicu, fost şef al Securităţii, care avea legătură cu acest dosar. Numai ca Postelnicu devenise, între timp, civil, astfel că, tot dosarul a trebuit, din acest motiv, să fie scos  de sub incidenţa justiţiei militare şi trimis la Parchetul General. O practică pe care numai în România o întâlneşti, aceea de a scoate un lot întreg de oameni din ancheta militară dacă între ei apare măcar un singur civil. Acolo, la Parchetul Civil, lucrurile au mers repede, în sensul că un procuror a răsfoit dosarul şi, s-a decis neînceperea urmăririi penale în cazul lui Pleşiţă.»

Dan Voinea: „Există date că în anii ’90 Carlos a tranzitat România”

Surse neoficiale din SRI au vorbit, la un moment dat, că s-ar fi confirmat ancheta efectuată în 1993, în comuna Amărăştii de Jos. Ancheta s-a desfăşurat în urma unor informaţii cum că Şacalul ar fi trecut prin Amărăşti. Ancheta a fost întreruptă neoficial pentru a nu se crea panică. În schimb, a continuat fără implicarea localnicilor.
Generalul Dan Voinea a afirmat: „În acea perioadă, la începutul anilor ‘90, Carlos a fost urmărit intens. Se zvonea că s-ar afla în Bulgaria sau Iugoslavia. La un moment dat, existau alte zvonuri că a intrat în România sau că a folosit ţara pentru a trece la vecinii bulgari. Oricum, există toate şansele ca el să se fi aflat în acea perioadă în sudul ţării, mai ales că atunci s-au adus ajutoare în Amărăştii de jos şi, oricum, oricine putea să intre sub pretextul că aduce ajutoare”.

Despre cădere...

Lipsit de protecţia foştilor lideri comunişti, după 1989, Carlos s-a văzut părăsit şi de foştii aliaţi din ţările Orientului Mijlociu. Rând pe rând a fost expulzat din Irak, Libia, Cuba. Ultimul său refugiu a fost Sudanul, cu promisiunea strictă de a nu mai comite nici un act terorist. Cariera sa de asasin plătit se apropia de sfârşit... La presiunile serviciilor secrete franceze şi ale CIA, guvernul sudanez l-a predat la câteva zile după o intervenţie chirurgicală. Imobilizat de propria gardă de corp, tranchilizat, a fost transportat în Franţa, în închisoarea La Sante. După trei ani, Şacalul a fost găsit vinovat de uciderea celo doi poliţişti ce încercaseră să îl aresteze în 1975, precum şi de comiterea actelor teroriste pe teritoriul francez, fiind condamnat la închisoare pe viaţă. În prezent, se află în închisoarea de maximă siguranţă Clairvaux. În 2003 s-a convertit la Islam şi a publicat cartea « Islamul revoluţionar.» Nemulţumit de regimul de izolare completă, Carlos a dat în judecată statul francez, în 2007, pentru „tratamente inumane şi degradante”. Nici vârsta, nici regimul de detenţie nu i-au ştirbit farmecul. Avocata sa, Isabelle Coutant-Peyre i-a devenit logodnică în timpul detenţiei.

Orice tentativă de eliberare, însă, este inutilă. Crimele sale atroce o fac imposibilă !

Andra DUMITRESCU